A fi sau a nu fi biblic

Discutii despre religie, teologie, doctrine, etc.

Moderators: nouneim, eliade22, eddieconst

A fi sau a nu fi biblic

[ #74147 ] Postby Theofilos on Sat Jun 13, 2009 12:21 am

A fi sau a nu fi biblic

De fapt ar fi trebuit sa aleg aici un titlu mai adecvat, si anume “A fi sau a nu fi crestinesc”, dar intr-o lume a religiilor in care Biblia a devenit “dumnezeu nascut din dumnezeu”, a fi crestinesc a inceput tot mai mult sa insemne “a-si avea originea intr-o interpretare cu caracter infailibil a Scripturii”.

Daca Biblia este infailibila si acceptam ca interpretarile ei pot sa nu fie infailibile, atunci ne vedem in mod necesar siliti sa cautam acele criterii care fac dintr-o interpretare una valida. Cu alte cuvinte, chiar daca Biblia exprima adevarul, va trebui sa cautam caile prin care putem ajunge la acel adevar. In ultimele sute de ani s-au cautat doua tipuri de rezolvare pentru aceasta problema:

1. Cea mai simpla cale ar fi sa aceeptam ca o interpretare valida isi are sursa in gandirea unei persoane careia i s-a atribuit statutul de purtatoare a adevarului absolut. Catolicismul identifica aceasta persoana cu papa, iar unele grupari neoprotestante postuleaza niste profeti a caror ocupatie permanenta este aceea de a genera adevaruri absolute, adica de a emite idei pur biblice.

2. O alta cale este aceea care afirma ca oricarei persoane ii este accesibil sensul Bibliei, cu conditia ca persoana respectiva sa citeasca Biblia urmand calea ratiunii si avand credinta ca Dumnezeu ii ilumineaza mintea. Atunci insa cand doua persoane la fel de “credincioase” se afla in conflict de interpretare, castigul de cauza revine de obicei celei cu cea mai mare “putere de convingere” (istetime, autoritate, etc.) sau pur si simplu fiecare isi pastreaza propria opinie, adica propriul adevar “universal”. Mai grav e cand o anumita persoana isi contrazice gruparea din care face parte in legatura cu unele adevaruri doctrinare fundamentale. In functie de circumstante, “afacerea” se poate solda cu intemeierea unei noi grupari religioase de catre persoana respectiva sau aderarea ei la o alta grupare religioasa care ii sustine ideile. In primul caz, “revolutionarul” poate deveni profetul noii grupari sau mentorul ei sau pur si simplu un “deschizator de drumuri”, in functie de cat de “dictatorial” sau de “liberal” se organizeaza sistemul religiei nou intemeiate.

Desigur, aceste doua modele reprezinta situatii extreme. Putine sunt religiile pur “dictatoriale” si e greu sa ne imaginam vreo secta pur “liberala” care sa nu se dizolve in tot atatea secte-fiice cati membri o compun. Si ca sa deviez putin: cum se face ca principiile rationale sau rationaliste, harismatice sau legaliste pe care se intemeiaza teologia “moderna”, in loc sa realizeze o unificare a gandirii teologice, nu au reusit decat sa produca dezbinare intr-un “crestinism” dispersat in partide, fie vidate de orice temei absolut, fie transformate in mici “gestapo-uri”? E o intrebare la care nu cred ca merita sa raspundem. Sunt altele mai importante.

In ambele cazuri enumerate mai sus “individul” (fie un fel de “supraom”, fie individul obisnuit) este sursa adevarului, cel ce stabileste daca un anumit lucru “este biblic” sau nu. Succesul sau in a-si impune “gandirea biblica” depinde cat de bine reuseste el sa manevreze interpretarea si sa manipuleze masele. Sa dam doua exemple de succes:

1. In Sfanta Evanghelie dupa Matei, Iisus Hristos ii raspunde Apostolului Petru cu urmatoarele cuvinte: “Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” De aici unii au dedus ca toti episcopii Romei care au urmat lui Petru trebuie sa fie considerati capii Bisericii. De prisos sa mai demonstram aici ca papii nu au fost niciodata cu adevarat conducatorii intregii Biserici. Cel mult au condus partea de apus a imperiului Roman, iar aceasta mai ales dupa ce capitala imperiului a fost mutata la Constantinopol, iar imparatii au pierdut treptat controlul asupra zonelor din Apus, fapt care a facut ca autoritatea papei sa creasca. Un alt lucru apare de asemenea straniu aici. Episcopii Romei nu sunt unul si acelasi lucru cu Sfantul Petru. Nu pe ei s-a zidit Biserica, ci pe Apostoli si pe martiri. Deci iata un element pe care interpretarea “infailibila” aparuta odata cu Evul Mediu uita sa il ia in considerare. Cu alte cuvinte, realitatea istorica, vizibila, cunoscuta contrazice foarte usor interpretarea.
2. Un alt exemplu. In 1843 urma sa se produca sfarsitul lumii. Ulterior acesta a fost amanat pentru anul urmator, 1844. Din fericire pentru noi si din nefericire pentru William Miller care profetea aceste lucruri, catastrofa nu s-a produs. Continuarea e insa si mai interesanta. O membra tanara a sectei millerite, Ellen Gould White a incercat sa arate ca in 1844 totusi s-a produs un eveniment, dar invizibil, adica in cer, mai precis trecerea lui Iisus intr-o alta camera a sanctuarului ceresc dupa o sedere de vreo 1810 ani in anticamera Dumnezeirii. Chiar daca White omite o multime de pasaje care redau explicit faptul ca Hristos dupa urcarea la cer se afla la “dreapta Tatalui”, ca Hristos este cel care judeca viii si mortii, lui Iisus Hristos I se asigura in “judecata de cercetare” in care se presupune ca ar fi implicat dupa 1844 un post “caldicel” de avocat al apararii aflat pe acelasi nivel cu avocatul acuzarii, Satan care probabil se afla si el pe acolo pe undeva ca si cum ar fi o alta Persoana, de asta data “intunecata”, a unei divinitati dualist-gnostice. White are argumente. Bazate in special pe “viziunile” ei infailibile. Dar nu se gandeste la consecinte. In afara plasarii lui Hristos si a satanei pe acelasi plan, se introduce o sciziune in esenta Sfintei Treimi. Tatal si Fiul nu mai sunt nicidecum impreuna, ci instante indepartate una de cealalta nu numai fizic. Ele au o vointa diferita, de parca Hristos dupa sacrificiul si ridicarea Sa la cer ar fi omis sa-si ridice natura umana (care intr-un moment trecator l-a facut sa se teama de moarte) la inaltimea celei divine, iar prin aceasta sa devina un exemplu de inaltare pentru noi. El sta ca un servitor umil la usa Tatalui vrand sa ne arate parca faptul ca nici noi, fiinte si mai nenorocite, nu vom avea vreo sansa sa ne ridicam din nemernicia noastra si, astfel, ar fi bine sa ne temem. Asa ca pana la urma, mantuirea omului depinde in mare masura de cat de abil e satana sa corupa judecata Tatalui si cat de priceput e Hristos sa-l impiedice. Ati sesizat aici un gand care se insinueaza intr-o asemenea gandire care considera lumea o “mare controversa”? Gandirea divina poate fi corupta. In cazul pariului dintre Dumnezeu si Iov, Dumnezeu accepta jocul pentru a arata cat de “prost” este diavolul. La “judecata de cercetare” lucrurile insa devin cat se poate de serioase: Dumnezeu s-ar putea trezi “pacalit”, dand asadar sentinte aberante si irevocabile. Diavolul este gandit astfel ca o forta “reala” si de temut nu numai pentru om. De aici si lupta sa foarte crancena cu Dumnezeu si aruncarea tuturor pacatelor omului asupra lui la sfarsit ca un semn al razbunarii divine pe acest “dumnezeu intunecat”. Enumerarea consecintelor unei asemenea interpretari ar putea continua mult si bine.

In primul caz discutat, “primatul papal” sfideaza pur si simplu realitatea istorica. Papa n-a fost niciodata seful Bisericii Universale, in ciuda pretentiilor sale. Desigur nimeni nu se indoieste de faptul ca Sfantul Petru avea un statut special printre Apostoli. La fel avea un statut favorizat si Sfantul Pavel care stim ca era privit cu multa consideratie de catre ceilalti Apostoli pentru cultura sa. Petru a fost Petru: un mare conducator si indrumator pe care ceilalti Apostoli l-ar fi ascultat oricum, deoarece aveau data porunca ascultarii pe care noi azi nu prea o mai urmam. Dar e un fapt istoric cum ca papii ca atare au avut o jurisdictie limitata, dovada ca niciun Sinod Ecumenic nu s-a desfasurat la Roma, ci in orasele importante din Rasarit, iar la unele sinoade papii nici nu au participat. Deci, realitatea e gresita, sau Biblia spune prostii? Eu cred ca si realitatea si Biblia sunt in regula iar “primatul papal” e o ipoteza politica menita sa justifice pretentiile papalitatii. Dar nu pretentiile ei sunt importante, ci realitatea ca papalitatea a fost un lider ce a dorit sa acapareze Biserica, dar nu a reusit, asa cum nu au reusit nici altii, chiar daca mai spera. Deci argumentul nu sta in picioare. Faptele realitatii il infirma.

In al doilea caz, cel al ipotezei sus-numitei White, eroarea e mult mai subtila. Se face recurs la elementul invizibil pentru ca realitatile care sunt descrise sa nu poata fi cercetate. Trucul e vechi. L-a folosit pana si Luther pentru a-si justifica teoriile plasandu-se pe sine (fara s-o marturiseasca) in interiorul acelei biserici invizibile a adevaratilor credinciosi. L-a folosit si Augustin pentru a-si elabora teoria predestinarii, idee evident eretica adoptata cu surle si trompete mai tarziu de Jean Calvin la care totul porneste din “invizibilitatea” fiintei divine. Ideea unei judecati invizibile, asa cum o concepe White nu poate fi combatuta, pentru simplul motiv ca nu poate fi combatuta nici ideea contrara, anume ca o asemenea “judecata” ce are loc in mod nevazut in ceruri este o pura fictiune. Doctrina numitei Elena White are, fara nicio indoiala, alura unei doctrine secrete transmise prin intermediul unor “vizionari” in paralel sau chiar in contradictie cu doctrina “oficiala” a Bisericii traditionale. Deci pana la urma singurele puncte de referinta acceptabile pentru noi in aceasta problema a “evenimentului nevazut din cer” sunt, cu aceeasi valoare, referirile biblice directe si explicite la fenomen (preferabil sa fie facute de catre insusi Hristos care a adus mesajul Evangheliei) si consecintele pe plan moral si spiritual ale unei asemenea teorii. Insa, pe de o parte, referinte explicite si clare la judecata de cercetare care sa nu mai necesite subterfugii interpretative nu exista in Biblie, iar Hristos nici macar nu pomeneste de ea, ci in mod constant vorbeste de Judecata de Apoi, ca sa nu vorbim de faptul ca intr-un caz chiar il iarta pe talharul cel credincios crucificat impreuna cu El si il trimite direct in rai judecandu-l astfel pe loc, iar pe de alta parte consecintele pe plan spiritual ale unei asemenea ipoteze cu pretentii teologice sunt, dupa cum am vazut, de-a dreptul catastrofale, rezultatul fiind destul de periculos: gnoza (adica “dualism + dumnezeu slab + dumnezeu coruptibil + doctrina secreta”).

Concluzia la cele de pana acum e clara. Ar trebui sa fim atenti atunci cand consideram o idee ca fiind “biblica” sau “nebiblica”. De la Biblie pana la noi e o cale lunga. Simpla sugestie a unei idei nu este suficienta pentru a o lua drept adevar. In plus, exista o multime de lucruri care nu sunt considerate in general “biblice”, si totusi nu sunt neadevarate sau fictive: realitatile. Consider ca, de exemplu, o idee de bun simt e mult mai biblica decat o aberatie demonstrata printr-un verset biblic. Aceasta pentru ca Biblia vorbeste despre realitate, nu despre lucruri aiurea. De exemplu, omul poate cauta sa traiasca bine si usor in viata aceasta, sau, dimpotriva, poate dori sa traiasca aici pe pamant ca si cum ar trai in Imparatia lui Dumnezeu. De unde incepe mantuirea, ma voi intreba? Pai, de aici de pe pamant. Mantuirea este Calea pe care omul o urmeaza traind ca si cum ar trai in ceruri. E clar ca pentru el, in ceruri, viata va fi traita in acelasi mod, adica in sfintenie. Si ce inseamna “a trai in sfintenie”, adica precum in ceruri? Va spune oare ceva expresia: “precum in cer, asa si pe pamant”? Mie da. A-ti iubi intotdeauna aproapele ca pe tine insuti si la fel si pe Dumnezeu, ca si cum ar fi aproapele tau si in plus, a avea taria de a ramane cu adevarat “aproapele” lor, nu a te indeparta de ei precum satana. Presupun ca o asemenea idee nu contrazice nicidecum Sfanta Scriptura, chiar daca nu am incercat decat sumar s-o sprijin pe referinte biblice. Ea se sustine chiar si numai prin firescul ei. Ca sa nu spun ca Sfanta Scriptura afirma un asemenea lucru la un nivel de-a dreptul fundamental. Nu la fel as spune insa despre ideea “bisericii invizibile” care parca impune ideea de predestinare (din moment ce nimeni nu poate sti daca face sau nu parte din aceasta biserica invizibila, adica este “ales” sau “damnat”, Dumnezeu fixeaza apartenenta omului la una din aceste doua categorii). Dar, daca comportamentul meu efectiv nu ma poate duce pe Calea Mantuirii, iar fapta smereniei, credintei, refuzul tentatiilor celor ce vor sa ma persuadeze prin argumente subtile si taria nu mi-l coboara pe Dumnezeu in suflet, atunci totul e zadarnic. Cum as putea sa ma mantuiesc daca nu il am in suflet “efectiv” pe Dumnezeu, adica nu l-am dobandit pe Duhul Sfant care imi arata Calea cea clara si pe care o vad astfel incat sa nu merg pe ea orbeste? Ma intreb daca aceasta tentatie a “caii invizibile” care a fost in ultimele sute de ani cu atat de mare succes demonstrata pe baza de citate si pasaje biblice, nu e cumva nu numai “nebiblica”, ci si “contrara Bibliei” in ciuda tuturor argumentelor care o sustin? Si mai ma intreb de asemenea: oare mai suntem la ora actuala in stare sa dam un sens expresiei “a fi biblic” sau ea reprezinta doar un sir de vorbe goale?

Si de asemenea cred ca ar trebui sa raspundem, cu toata teama pe care o avem de a ne descoperi precum Adam sinele nostru gol si ingrozit, la intrebarea mult mai terifianta ca inteles si perspectiva: este oare crestinismul nostru ceva cu adevarat crestinesc? Am sa-l las insa pe fiecare sa caute raspunsul. Fiecare cu calea sa, fie ca o vede, fie ca nu.
και εκρατησεν τον δρακοντα, ο οφις ο αρχαιος, ος εστιν Διαβολος και ο Σατανας, και εδησεν αυτον χιλια ετη
Theofilos
 
Posts: 57
Joined: Tue Dec 16, 2008 10:04 am

Return to Spiritualitate

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 4 guests

cron